Cum ar fi să stai între 4 pereți reci ascultând cum trosnesc lemnele în focul din sobă, să stai și să aștepți ca camera în care stai să se încălzească. Anii te-au domolit complet și au pus amprentă pe simțurile tale, pe gust, miros, văz, simț. E greu să te miști, să vorbești, persoanele dragi nu mai sunt lângă tine iar pe soțul lângă care ai trăit zeci de ani îl poți vedea doar în poze. Deschizi albumul de poze și cu lacrimi în ochi îți aduci aminte de toate clipele frumoase prin care ai trecut.
Pisica pe care o ai alături și care îți este acum singura alinare îți simte suferința, vine lingușindu-se se așează în poalele tale și încearcă să-ți țină de companie. Mobilierul plin de praf, pozele vechi de pe pereți, perdeaua galbenă de timp, rochia găurită și aerul închis trădează vârsta locului. La televizor bâlbâie cineva încet iar tu pierdută în poze nu mai auzi nimic. Privind pe geam vezi cum lumea se schimbă, totul e altfel, numai în camera în care te afli e aceiași ambianță, același aer greoi, aceleași lucruri vechi. Focul începe să se stingă iar tu mai arunci câteva lemne în el pentru al salva. Un vânt neastâmpărat colindă prin sobă certându-se cu focul care începe să trosnească din răsputeri. Treci mai aproape de sobă luându-ți pisica și mângâind-o ușor. Timpul e trist, timpul e mort...
Îmi imaginez deseori acest peisaj învechit de timp însă nu doresc să ajung la el. Mă iau ușor tremurici iar gândurile încearcă să mă convingă că acest timp e încă departe de mine... Singurătatea și bătrânețea îmi provoacă o frică enormă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu