Dincolo de regulile și stereotipurile impuse de societate un om fericit este un om liber. Voi vorbi astăzi despre cupluri și despre libertatea acestora într-o relație. Faza eronată pe care adesea o întâlnesc la majoritatea cuplurilor este tutelarea (controlul maxim) și lipsa spațiului intim care, adesea, joacă un rol primordial într-o relație.
Pornesc astăzi de la premisa unor idei sau sloganuri optimiste care au fost inventate de-a lungul timpului pentru a încerca să „motiveze” oamenii. Un clișeu foarte cunoscut numit unul optimist este „Speranța moare ultima„ adică „data viitoare o să fie mai bine”...
Spre deosebire de alte clișee acesta este întrebuințat cel mai des, totuși valoarea lui rămâne aceiași egală cu zero. Aceste slogane-șablon nu fac decât să arate o lipsă de originalitate și de gândire și sunt folosite adesea în momentul în care o persoană se confruntă cu un eșec. Momentul cel mai penibil al acestei expresii „Speranța moare ultima” îl conferă totuși melancolia și lirismul cu care este adesea pronunțată. Speranța moare ultima, e cel mai stupid și negândit șablon optimist pe care poți să-l spui unui om bolnav de cancer în ultimul stadiu sau a unui om trecut printr-un accident și care a rămas fără membre. Chestia sună în felul următor „nu te descuraja, totul o să fie bine cancerul o să dispară de la sine, tu doar nu vrei să-l ai?” sau „speranța moare ultima, poate că la un moment dat îți crește piciorul la loc sau bucata de cap”!
Eu mă aflu încă într-un șoc epileptic după ce am calculat astăzi impozitele pe care le achită familia noastră mică și păcătoasă lunar...Câteva pensii frumoase la câteva babe din alea care urlă la tine că nu-i oferi locul în transport!
Asta în condițiile în care biserica nu impozitează nici un bănuț! Asta, în condițiile în care noi ca robii lucrăm anul împrejur zi de zi la munci deloc ușoare, nu ne permitem vara să mergem la odihnă, stăm la chirie și ne îmbrăcăm de la second iar animalele astea credincioase trăiesc în case de milioane, au mașini luxoase, merg în vacanțe sezonier și canaliile lor de copii învață la universități peste hotare.....
Cum la naiba să fii tolerant și iubitor de patrie în astfel de condiții?!
De multe ori sunt întrebată, de ce urăsc oamenii? și de ce sunt atât de revoltată față de tot ce mă înconjoară?
Concretizez că sunt doar răspunsuri sincere.... (cu referire la majoritatea oamenilor)
Da, urăsc omul pentru ceea ce este el, pentru ipocrizie, aroganță și nesimțire. Că majoritatea fac lucruri doar pentru folosul propriu. Nu există viețuitoare mai egoistă și mai spurcată decât omul. În fiecare zi mă tot conving de faptul că omul este ce-a mai inutilă creatură de pe Pământ. Că de la fiecare pute ca de la un rahat (și ăsta iese tot din om) dacă nu se spală câteva zile, însă o să fie atât de arogant de parcă e creat din floricele. Și nu cumva să-ți vină prin cap să atingi rahatul ăsta de om dis-de-dimineață când merge la serviciu. O să se comporte de parcă i-ai fi cel mai mare dușman, de parcă i-ai maltratat toată familia în față. Și ce poate fi mai răzbunător decât un om? nici un animal turbat nu-l întrece.
Unde-ți sunt valorile, iubită femeie! Te-ai lăsat echivalată cu bani și bunuri materiale... Te-ai lăsat cucerită cu sushi și buchete de flori... Te vinzi pentru o cină plătită și în asta îți vezi valoarea. Colectezi like-uri pe facebook și comentarii cu aprecieri. Ți-ai vândut demnitatea pe bijuterii și vacante și ai uitat cât de mult însemni tu pentru lumea aceasta. Ai schimbat cărțile pe telefon și gătitul în familie pe unghii făcute și gene false. Hainele tale sunt doar de brand, dar înseamnă atât de puțin. Ești gata să te dai oricărui bărbat care îți deschide ușa unei mașini luxoase. Ai lăsat ca ceilalți să creadă că te poți vinde și cumpăra și ți-ai pierdut atât de mult din demnitate. Te-ai lăsat înjosită prin a fi întreținută de bărbat și l-ai lăsat să creadă că ești bună doar la făcut copii. Ai vândut egalitatea pentru care cineva a luptat atât de mult pe niște lucruri fără valoare, pe care le poți obține și singură dacă muncești. Ai pierdut cuvântul din cauza prostiei în care crezi cu desăvârșire. Îți urăsc femeie frumusețea pentru că ai schimbat-o pe cunoștințe. Ai lăsat să fii clasificată după culoarea părului și după stilul vestimentar. Ți-ai pierdut farmecul de altă dată și nu m-ai poți să cucerești. Te lași aleasă de bărbat ca o operă la licitație și asta e atât de umilitor. Te-ai lăsat închisă într-o cușcă fără drept de cuvânt iar el te vede ca mașină de sex și incubator de copii. În momentul în care te revolți ești incomodă și el are dreptul să meargă la curve. Și tu ești o curvă, nu uita că te-ai vândut. Te-ai vândut ca o operă de artă dar ai ajuns o târfă isterică. Ți-ai pierdut viața încă din tinerețe pentru-că ai schimbat-o pe câțiva ani de satisfacție. Unde-ți sunt valorile, iubită femeie! Ai ajuns roaba societății care odată învechită este aruncată la gunoi. Iadul tău este aici pentru că ți-ai schimbat demnitatea pe nimic. Până și aborigenii sau civilizat iar tu ai rămas același accesoriu! O să mori doar cu gândul că, cândva ai fost și tu o femeie frumoasă!
Te-ai gândit vreodată la, cum te văd ceilalți oameni pe tine? Care este prima lor impresie despre tine? Ce cred în general oamenii despre tine?
Așa zișii unii „specialiști” afirmă că e nevoie doar de o zecime dintr-o secundă ca să-ți dai seama ce persoană stă în fața ta. Adică, înveți pe tot parcursul vieții, te dezvolți și acumulezi cunoștințe până la adânci bătrânețe, însă e nevoie doar de o privire ca oamenii să te înțeleagă. (Mă c-am sperie ideea asta aberantă)...
Unul dintre motivele care m-au determinat să scriu astăzi aici, este „lenea”. Lenea mea cu care mă confrunt de atâta timp. Iar astăzi scriu aici doar pentru a încerca să-mi adun gândurile și să mă pun în sfârșit pe o treabă bună. Da! și femeile pot face lucruri frumoase și bune. Pe lângă gătit, curat, shopping și copii, femeile pot avea și alte ocupații, desigur dacă ele doresc. Nu vorbesc aici despre feminism și discriminare sau despre faptul că femeilor, le este interzis ceva. Femeile singure își interzic anumite lucruri. ( de la asta încep azi...)
Am decis să vorbesc astăzi
despre educație, mai exact despre momentele mele de traume din școală. Sper ca
măcar cineva să citească până la sfârșit. Bun venit în viața mea.
M-am născut după 90,
exact momentul când au început schimbările din țară, schimbarea banilor,
independență și sărăcia cu care s-a luptat întotdeauna țara noastră. M-am
născut într-o familie tipică de la țară iar până la 9 ani am fost unicul copil.
Dar povestea mea nu este despre familie ci despre sistemul educațional, despre
traume și vise care s-au spulberat odată cu școala.
Locuind într-o familie cu
mama religioasă și tata pușcăriaș, nu am fost cel mai dezghețat copil din
clasă, eram de statură mică și timidă rău de tot. Nu am frecventat grădinița dar
am mers în clasa 0 cu cunoștințe destul de bunișoare, știam alfabetul, a socoti
și o sumedenie de poezii. Iar, ca un copil cuminte și „deșteptățel” (clasificat
deja) aveam rolul meu în clasă. Făceam parte din banda aia de copii
clasificați. O mare parte din colegii mei proveneau din familii înstărite, părinți
medici, polițiști, care lucrau pe la primărie, poștă sau peste hotare (ăștia
erau fruntașii), apo nivelul meu, copii cuminți din familii bunișoare și cei
sărăntoci din ultimele bănci, din familie cu mulți copii și părinți care lucrau
„la sapă”.
Mama a învățat foarte
bine la școală, așa că de cele mai dese ori dacă nu-mi reușea ceva eram sculată în
picioare, mustrată și comparată cu ea în fața întregii clase. Și nu mi se
vorbea dar mi se „urla” ca la o surdă. Dar
asta se întâmpla mai târziu.
Prima mea inhibare a avut
loc la câteva luni de școală. Tatăl meu îmi făcuse un pix de fier cu gravuri
colorate și cu un trandafir mare în vârf de sticlă, cadoul meu la început de
școală (tind să menționez că pe atunci tatăl meu mă iubea mult iar relația
noastră era deosebită). Imaginați-vă un pix din acela super atrăgător pe care
îl doreau toți copiii. La una din pauze, colega mea, fiica profesoarei noastre
de clasele primare a încercat să mi-l fure, iar eu văzând-o i-am lua pixul
înapoi și am lovit-o cu el peste mână. Aia
a început să „ragă” iar „măsa” ce
credeți? A luat pixul, a urlat ceva timp la mine, mi-a pus mâinile pe bancă și
mi-a trântit de câteva ori cu „griful” pixului peste mâini ( mi s-au făcut
dragă niște umflături cu găurele care mă usturau strașnic) apoi, toată lecția a
continuat să urle la mine de fiecare dată când făceam vreo mișcare. Da, da!
d-na Diana, eu țin minte prima traumă din viața mea de la școală. Și da, era
considerată una dintre cele mai cuminți și bune profesoare de clasele primare.
Îmi aduc bine aminte de
orele de matematică, nenorocul meu era să învăț și cu fiica acestea într-o
clasă. Desigur, d-na avea și ea preferații ei, eu nu mă încadram aici. Pentru că
matematica mi se dădea foarte greu, am fost lăsată la o parte. Eram scoasă rar
de tot la tablă și doar de formă. O dată scoasă la tablă să rezolv o problemă a
început să ragă la mine că sunt o proastă, că nu știu nimic și nu gândesc deloc.
Apoi a chemat-o pe fiica sa să-mi arate cum se rezolvă o problemă. Paradox nu?
O altă istorie vine
legată de lecțiile de la biologie ( unul din obiectele mele preferate, până la
un moment). Sper să nu vă mirați, dar și fiica acesteia era colega mea.
Prietene-am bine, dar fiind-că nu aveam același rang social, d-na profesoară nu
mă suferea deloc. La una din lecții am ajuns să mă contrez cu ea pe baza unui
desen din carte. Ea considera că pe imagine era o broască țestoasă care își
lasă carapacea, eu de fapt vedeam o cârtiță care săpa sub pământ. Așa că la
următoarea lecție în loc să mă calmez i-am adus dovezi că totuși eu aveam
dreptate. Și da! Lecțiile mele de biologie s-au încheiat aici. În toți anii
care au urmat mai departe am avut doar note de trecere, iar la lecțiile de
biologie am fost umilită aproape de fiecare dată.
Nici lecțiile de
geografie nu erau mai frumoase. Dacă nu știam ceva, eram sculată în picioare și
mi se reproșa „că o fac de rușine pe mama, că ea a fost printre cele mai bune
eleve din școală iar eu sunt o proastă, vezi tu, eu nu cunosc continentele și
nu știu a arăta pe hartă.”
Pictura, unul dintre
obiectele mele preferate dar la care luam note medii. Mi se reproșa că am
desene prea frumoase și că nu seamănă a fi făcute de mine. Și ăsteia, i-am
demonstrat desenând într-o zi pe tablă.
La engleză aveam o
profesoară care mereu ne certa și arunca cu creta în noi. Ba mai avea și o
scândură, groasă de lemn cu care mereu trântea în masă și ne amenința că ajunge
în capul nostru dacă nu învățăm.
La educația fizică, aveam un profesor care ne
certa într-una pe toți. Eram atletă așa că aici eu nu aveam probleme decât la
ciclul menstrual ( care nici astăzi nu trece fără dureri și fără pastile). Dacă
nu aveai forma sportivă puteai să ieși în chiloți și doamne ferește să nu-ți
iasă vreun exercițiu, că erai făcută praf.
Fizica, făceam cu un
profesor care își permitea să mai pună mâna pe unde nu i se permite unui
profesor, să mai stea lângă tine dacă erai îmbrăcată în scurt și să mai facă
diferite glume pe seama ta. Și da, cu mine nu i-a mers astfel de trucuri, deci
și aici eram codașă.
Pe lângă toate astea,
mama mea (croitoreasă) era pe modă veche. La ce să trimiți tu copilul la școală
așa cum umblă toți, când poți să-l trimiți în uniforme stupide. Datorită stilului
meu vestimentar, rochii cu șorț, cămăși și costume în carouri, întruna din zile
am fost scoasă la careul școlii. Nu că aș fi făcut ceva rău ( pe atunci cei
care făceau probleme în școală erau scoși la careu în față la toată școala și
mustrați) dar pentru-că eram îmbrăcată perfect de școală și că ar fi bine ca
toți să vină în așa uniforme. Tadam! Din ziua aia am ajuns să fiu urâtă practic
de o școală întreagă. Câțiva ani s-au tot făcut glume pe seama mea.
Adunările de clasă erau
un adevărat coșmar. Metoda asta de a strânge toți părinții într-o clasă și a striga
în gura mare despre notele fiecărui copil și despre peripețiile acestuia în
fața la toți, e un adevărat dezastru. Nu învățam rău dar nici pe 10, în schimb
profesoara mă lăuda că eram cuminte. Oricum acasă primeam morală de fiecare
dată.
Nici colegii mei nu au
fost strălucitori ( despre ura față de ei vă povestesc altă dată) dar trăiam
bine cu toți, mai ales cu băieții.
Pe lângă faptul că mama
era de altă religie, iar eu am crescut un copil inhibat fiind limitată de la
orice festivitate, școala a reușit să întărească această problemă adânc în
mine. Acestea fiind doar puținele
momente pe care vi le-am povestit.
P.S.
Povestea mea nu se încheie aici. Liceul l-am făcut într-o altă școală într-un
alt oraș. Iar aici peripețiile au continuat atât cu profesorii cât și cu colegii.
Povestesc altă dată.
Detest metoda asta
discriminatorie și de înjosire care mai există și astăzi în școlile de la noi.
Urăsc selecția asta care se face între copii clasificându-i pe diferite categorii.
Abuzul emoțional continuă să fie și astăzi ce-a mai frecventă metodă de educare
în școli. Iar majoritatea părinților continuă să susțină această sistemă, mai
ales pe la țară. Majoritatea profesorilor care m-au învățat pe mine continuă să
predea și astăzi în școală, iar asta este cu adevărat alarmant.
Chiar dacă legea prevede
sancțiuni împotriva abuzului în școală, majoritatea copiilor tind să se inhibe
ca și mine și să nu povestească nimic, mai ales atunci când părinții sunt de
partea profesorilor. Umilința, hărțuirea și traumele din școală tind să lase
amprentă asupra întregii vieți.
Într-un final am ajuns să
urăsc enorm de mult sistemul educațional de la noi. Și în general am ajuns să
urăsc enorm de mult oamenii ( un mic răspuns la cei care mă învinuiesc de ură).
Da, sunt psiholog. Da, sunt extrem de empatică, dar asta nu mă împiedică să
visez la moartea voastră.
Am o listă întreagă de
traume care au apărut anume din așa numita educație de acasă și de la școală. Din
așa numitul sistem corect care dezvoltă generații. Generații de oameni
trauma-ți.
